Cu un destin foarte intortocheat, cu membrii plecand si venind si – in final – cu destramarea proiectului, nimeni nu mai spera ca acest album Urma sa mai apara. Prezenta lui se datoreaza, fara doar si poate, si in mod aproape exclusiv, incapatanarii si muncii domnului Mani Gutau – cel care este, de fapt, Urma, in acest moment.
Inregistrat, mixat si masterizat in conditii care il ridica la un nivel mult peste media albumelor romanesti, ca si sunet, “Trend Off” n-a putut fi, insotit, inca, si de concerte live care sa-l aseze mai adanc in constiinta auditoriului. Insa probabil ca perseverenta lui Mani Gutau va da rezultate si sub acest aspect.
Muzical, vorbind, “Trend Off” este, fara indoiala, peste precedentul “Anger As A Gift”. Si, tot muzical, este diferit fata de orice a aparut, in Romania, in materie de alternative/ folk/ blues. Acestea fiind zise, e foarte usor sa concluzionam ca asteptarea fanilor a meritat, din plin.
Cu acest material, Urma se elibereaza de influentele Pearl Jam (nu ca ar fi fost cineva deranjat de ele…) si se indreapta spre…zari mai senine, ca sa spun asa, spre un stil mai asezat, mai calm si – in consecinta – mai profund. Asta nu inseamna ca lipsesc nervul si energia cu care s-a cantat in Urma pana acum.
“What You Pay Is What You Get” deschide albumul, cu un pian jazzy, ce mi-a amintit putin de Keith Jarret. Piesa creste, transformand ritmul lin de jazz in nerv apasat, armoniile se dezvolta admirabil, expuse cu ajutorul instrumentelor cu coarde si al chitarilor, iar flautul traseaza concluzia, pe final.
“A Door To My World” e o imbinare interesanta de sunete electronice si acustice, peste care vocea se intinde, calda. Solo-ul putin strident de clapa rupe vraja acestei imbinari, insa e salvat tot de flaut, cu o interventie plina de culoare.
“Ready Or Not” e unul dintre momentele de varf ale albumului, cu un refren extraordinar de frumos, pe voci, si un solo de saxofon demential. “Roll The Dice” e mai asezata, si pica bine, dupa momentele intense de dinainte; de abia la aceasta piesa, vocea lui Byron isi face simtita, cu adevarat, prezenta si timbrul sau ferm sculpteaza refrenul.
“A Place For Me” este, in opinia mea, o piesa ce nu se incadreaza in peisajul acestui album. Nu atata similaritatile cu “Kasmir” al celor de la Led Zeppelin sunt problema, cat stilul monumental si grandios al piesei, stil ce pica in ceva pompos, din care nu se mai smulge.
“Is It Fair” e o balada ce creste, creste, si cand sa se deschida cu adevarat, la interventia lui Byron, taman aceasta interventie e inecata de un solo de chitara. Pacat, tot restul piesei e frumos strucurat si armoniile sunt excelente; is it fair?…
Urmeaza “One Answer”, si constat ca influentele Pearl Jam nu s-au dat cu totul duse. E drept, pianul le mai dilueaza, insa, de-a lungul timpului, aceste influente au hranit destul compozitiile Urma ca sa le mai gust a mia oara.
“Under My Skin” e groovy, jucausa, si, chiar daca improvizatiile vocii apar putin ridicole, pe mine m-au bine-dispus. Destul de rar vezi o Urma relaxata…
“Over” se axeaza mai mult pe ritmica si dinamica, armonia trece in planul doi, vocile vor si ele sa contribuie la nerv-ul piesei si de aceea se urla din plin; spre deosebire de “A Door To My World”, suntele electronice ale clapei nu mai au efectul scontat, fiind, in contextul dat, pur si simplu prea mult.
“Alright” aduce aminte de Jeff Buckley, insa e un cantec frumos, unde Byron are iarasi o linie interesanta, iar tensiunea transmisa e tinuta in frau si dozata corespunzator pana la final.
“There’s A Time” curge dupa un principiu componistic foarte drag – se pare – Urmei, acela al crescendo-ului. Aici, acest principiu se aplica admirabil, rezultand o piesa de o profunzime aparte, in care pianul joaca un rol esential.
“What Are Friends For” revine la sound-ul groovy de pe “Under My Skin” si il duce chiar putin mai departe – una din putinele piese Urma pe care, probabil, s-ar putea dansa. “Slide” e acel gen de balada ritmica ce te trimite la meditatie, melancolie si multe tigari fumate la fereastra… iar Urma are intelepciunea sa nu duca prea departe principiul crescendo-ului pe acest cantec, lasandu-l sa-si faca efectul.
Albumul se incheie cu “Back To My Room”, o piesa care, in comparatie cu restul materialului, pare mult mai plata – nu cel mai bun final posibil…
Ramane de vazut daca fanii Urma vor avea parte si de ascultarea live a acestor piese. Pana atunci, sa salutam aparitia unui album ce ar trebui sa conteze destul de mult in muzica romaneasca, fiind vorba de un stil accesibil unei categorii mult mai largi de ascultatori. Insa… cine stie? Ca la noi la nimenea…
